Dubla măsură în relația stat-cetățean și „antireforma” statului

În ultimii 3 ani și mai ales din mai 2010 încoace, Traian Băsescu (și după el Emil Boc et. co) a dus la nivel retoric o luptă acerbă împotriva statului. Știm cu toții teoriile despre „statul prea gras”, propaganda continuă referitoare la cât de mulți și răi sunt bugetarii și trebuie dați afară, câte cheltuieli se fac ba cu pensii și salarii „nesimțite” (care, iată, revin pentru clientela politică), ba cu ajutoare sociale și cum trebuie ele tăiate. Iar pe lângă elementele de discurs am asistat și la un set de politici deliberate de distrugere a unor sisteme sociale – educație, sănătate, ordine publică și asistență socială. Toate acestea au fost îmbărcate într-o formulă pseudo-ideologică, potrivit căreia PD-ul ar fi un partid de dreapta. Capcană în care au căzut mulți, nu doar din rândul publicului, ci și al comentatorilor avizați și participanților la viața politică. 

De fapt, abordarea actualei puteri în raport cu statul și modul în care s-a configurat el în consecință, nu are nicio legătură cu dreapta și, mai mult, nu poate fi explicat într-o paradigmă ideologică. Politicile PD reprezintă un paradoxal melanj de măsuri deopotrivă antisociale și antiliberale. 

Sursele degradării accentuate a relației dintre stat și cetățean în România de azi nu trebuie descrise neapărat în termeni instituționali și căutate în „supremația” instituțiilor asupra individului. Degradarea este mai degrabă reflecția modului în care se exercită puterea în România de azi. Prin acțiunile și declarațiile lor, exponenții acesteia, în frunte cu Traian Băsescu, au impus o „dublă măsură”, au generat inechitate în relația stat – cetățean și un dezechilibru inacceptabil, pentru care au găsit justificări exterioare convenabile. De tipul: este criză, nu sunt bani.

Departe de a „reforma” statul, actuala putere l-a pervertit, cu câteva elemente definitorii.

În concepție băsistă, statul are numai drepturi, iar cetățeanul numai obligații. Cetățenii au obligații față de stat pe care sunt datori să le respecte și le respectă în mare parte sub două tipuri de constrângeri. Una de ordin psihologic, care vine și din moștenirea comunistă și din practicile întipărite în mentalul colectiv (vizibilă cel mai bine în cazul pensionarilor care se așează la coadă la Administrațiile Financiare în data de 3 ianuarie ca să-și plătească dările la stat). Cealaltă constrângere vine din sancțiunile legale. De cealaltă parte însă, același stat nu mai are obligații față de cetățeni (că doar așa ne-a spus și Traian Băsescu). Pe această zonă, statul a fost slăbit sau de-a dreptul destructurat. Rând pe rând toate sistemele publice au fost afectate până au devenit ineficiente și incapabile să asigure servicii de calitate sau măcar corecte. În schimb pe zona de forță, de control și impozitare statul este mai viguros ca oricând. 

Cât mai mult la stat, cât mai puțin pentru individ (și minciuna cotei unice). Cota unică a fost de mult abolită. Deși pe hârtie impozitarea de 16% încă există și nu s-a modificat ea însăși, în practică este dublată de diferite alte forme de taxare, care au anulat-o. Să luăm mai întâi exemplul firmelor private. O societate comercială plătește pe de o parte impozit pe profit 16%, pe de altă parte, la finele anului, profitul care se împarte sub formă de dividende este încă o dată impozitat cu 16%. Deci pentru același profit se plătește practic către stat 32%. Mai departe, pentru un angajat, atât firma, cât și acesta plătesc către stat CAS, șomaj și sănătate. Care s-au tot mărit. Iar dacă un individ are două contracte de muncă, atunci și el plătește de două ori cele trei contribuții și fiecare dintre firmele la care își desfășoară activitatea. 

Caracaterul facultativ al legii. Atunci când vine vorba de interesele puterii, statul băsist nu este doar mai presus de cetățean, este și mai presus de lege, care a devenit opțională. La fel ca hotărârile judecătorești. Lipsa banilor a devenit o motivație suficientă pentru ca statul să nu își achite obligațiile față de indivizi sau firme private. Plata drepturilor câștigate în instanță s-a amânat până în 2016, sunt firme către care statul are datorii de miliarde, pe lucrări efectuate și pe care nu le plătește, distribuitorii de medicamente își primesc banii de la stat cel mai devreme la un an după emiterea facturilor și exemplele pot continua. În schimb, o persoană particulară nu poate refuza să achite utilitățile ori impozitul către stat pe motiv că n-are bani. Iar unei firme private, dacă întârzie cu plata obligațiilor, i se adaugă penalități, i se blochează conturile și i se iau banii. 

Acestea sunt elementele unei antireforme a statului, acoperită, ce-i drept cu destul succes, de o propagandă populistă zgomotoasă, de diversiuni mediatice și de false subiecte. O viitoare guvernare are datoria să redefinească relația dintre stat și cetățean pe câteva principii clare, care să restabilească echilibrul.