Despre femei în politică: e timpul pentru alt model

Am urmărit discuția despre „femei în politică” provocată de pozele și declarațiile Elenei Udrea. Nici măcar nu o pot acuza că vrea să-și „facă imagine”, că se adresează publicului ei țintă sau că are o strategie în acest sens. Și nici că speculează reacțiile televiziunilor, care, cu sau fără intenție, o supramediatizează, vorbind în continuu despre ea, indiferent că o fac laudativ sau critic. Cred că pozele respective au ajuns la un public mult mai mare decât acela al revistei pentru care au fost făcute cu aportul masiv al televiziunilor, care de dimineața până seara le-au rulat pe ecrane.

Sigur, că Udrea pozează în diferite ipostaze, iar ministerul ei are fonduri cu nemiluita pentru săli de sport și branduri cu „frunze”, în timp ce pentru spitale și pensii nu sunt bani este scandalos pe fond. Dar asta este altă discuție și nici nu ar mai trebui să ne mire, este doar în nota obișnuită a acestei puteri. Ceea ce mă preocupă însă realmente pe mine, și politic vorbind și ca femeie care a ales să activeze în politică, este „standardul” pe care Elena Udrea, și alături de ea personaje precum Roberta Anastase sau Elena Băsescu, îl fixează în politica românească pe termen lung pentru ceea ce înseamnă o femeie în politică – de la înfățișare și atitudine, la comportament și scară de valori. 

Există fără doar și poate destule prejudecăți despre „femei în politică”, generic spus. Dar există poate și mai multe prejudecăți despre prejudecăți. În așa fel încât autovictimizarea care îmbracă aparența autenticității a devenit o strategie de imagine. Dă bine să spui „știți, eu sunt blondă în politică”, pentru că asta sună cumva a sinceritate, când de fapt este doar o formă de manipulare inversă, în așteptarea unei reacții de tipul: „ce aveți domne cu ea, doar pentru că e femeie sau că e blondă?” Nu sunt foarte convinsă că opinia publică este atât de opacă și reticentă pe cât se crede. S-ar putea ca tocmai repetarea obsesivă a ideii că femeile sunt discriminate în politică să mențină vie această percepție sau chiar să genereze o rezervă automată față de femeile din domeniu.

 

Prin urmare, nu cred că femeile au nevoie de „discriminare pozitivă” sau de favoruri, cum ar fi locuri pe liste special dedicate. Cred însă că politica românească (și societatea în general) are nevoie de noi modele.

Altfel există realmente riscul să ajungem la un alt tip de prejudecată, anume acela că pentru a avea succes ca femeie în politică „trebuie să fii ca Elena Udrea.” Și aici nu vorbim despre o chestiune ad personam, ci despre un tipar pe care Elena Udrea îl reprezintă în aparițiile sale publice și în exercițiul funcției sale. Pe care îl urmează și alte personaje de genul feminin. Și care, iată, face acum rating și bani.

Să te îmbraci cu niște haine care te avantajează, să te coafezi și aranjezi nu e foarte complicat atunci când stai pe un „sac de bani” (publici mai ales). E mult mai complicat să fii responsabil pentru ceea ce lași în urmă și pentru ceea ce generezi în jurul tău, prin comportamentul tău. Dar la un asemenea nivel de responsabilitate nu avem a ne aștepta de la nici un reprezentant al actualei puteri, femeie sau bărbat. 

Nu vreau ca generațiile următoare să rămână cu această imagine a femeii în politică, cea a unui personaj care trebuie să pozeze provocator, să „învârtă bani” și să aibă tupeu fără margini ca să reușească. Se poate și altfel. Dar este nevoie ca acest „altfel” să devină reperul. Decât să-i arătăm toată ziua pozele Elenei Udrea pe cal, pe tocuri în nisip, în rochii mulate sau mai știu eu cum, mai bine am fi vorbit despre faptul că cel mai influent europarlamentar provine din România. Și este femeie. E vorba de Adina Vălean.

Personal mărturisesc că am încercat uneori un sentiment de resemnare sau de acceptare, de tipul „asta e, așa arată politica românească acum”. Ei bine, arată așa dacă ne uităm la vârful ierarhiei actualei puteri. Dar mâine poate să arate diferit dacă sunt suficiente voci care își asumă explicit impunerea altui profil și altui model al „femeii în politică”. În cuvinte, negru pe alb, și în acțiuni. Și cred că sunt. Eu una îmi propun să fac din asta proiectul meu în politică. Dincolo de circumstanțe și de obstacole. O femeie poate ajunge, fără îndoială, în funcții de conducere în ierarhia politică sau în poziții de influență. Căile pot să difere. Dacă cineva consideră că cea mai potrivită metodă pentru asta este de a poza în reviste, n-are decât s-o facă. Dacă altcineva crede că pentru asta e nevoie să renunțe la opiniile proprii și să le adopte pe ale șefului, n-are decât. Eu cred altceva. Că se poate și cu eleganță și caracter, cu limite de bun-simț personal și politic. Asta este calea pe care mi-o asum eu și pentru care o să mă „bat” până când o să devină firească.