miercuri, 10 septembrie 2014

Băsescu și Ponta – sinonime pentru scandal



Ultimele două zile sintetizează perfect ultimii 10 ani de politică din România: circ, declarații iresponsabile de la cei mai înalți reprezentanți ai statului român (primii patru oameni în stat), diversiuni mediatice, acțiuni politicianiste care n-au nicio legătură cu România, cu oamenii, ci doar cu jocurile electorale: inițiativa lui Tăriceanu privind a treia suspendare a lui Băsescu, declarațiile despre „debăsificare” și nazism ale lui Ponta, diversiunea despre conducerea PNL, fumigena aruncată de Băsescu despre candidați „ofițeri acoperiți”. Dincolo de faptul că unele sunt de-a dreptul aberante, nimic din toate acestea nu au nicio relevanță concretă pentru viața noastră de zi cu zi. Nu este în ele nimic pozitiv, nimic constructiv, nimic cu sens, nimic despre viitor.

Trăim de 10 ani într-o atmosferă de nesfârșit scandal, cu care nume precum Băsescu și Ponta au ajuns sinonime. Discursul public este marcat de jigniri, invective, vorbe aruncate iresponsabil. Sunt oameni politici care nu pot subzista în absența conflictului și scandalului, care inspiră și expiră scandal și atunci încearcă să ne convingă pe toți că asta este singura modalitate sau modalitatea câștigătoare de a face politică. Ei bine, nu este.

În ce-l privește pe Traian Băsescu, acesta pare a fi marcat de un sindrom al sfârșitului de mandat și de carieră, un fel de disperare de tipul „ce-am fost și ce-am ajuns”, care generează o logoree la ceas de seară despre toți și toate. Cu Victor Ponta însă lucrurile stau mai grav. De fapt perpetuarea scandalului este singura lui șansă. Victor Ponta este o mare dezamăgire pentru mulți oameni, în speciali tineri, care au crezut că poate vine cu ceva nou, că poate este altfel decât precursorii lui pesedisto-fesenisto-comuniști. Or, la aproape doi ani de când conduce guvernul, Victor Ponta n-a ieșit în evidență decât prin minciuni, promisiuni încălcate, vorbe goale. Și atunci nu i-a rămas decât scandalul și principiul „faci circ și câștigi” pe care el mizează. Ponta este de fapt exponentul fidel, dar de și mai proastă calitate, al modului de a face politică încetățenit de Traian Băsescu: specatol ieftin și conflict.

Această strategie însă va fi marea capcană a lui Victor Ponta. Miza alegerilor prezidențiale din 2014 nu este cine are câștig de cauză din ceartă, cine strigă mai tare și cine pe cine jignește mai colorat. Astea sunt lucruri de care oamenii s-au săturat. Și sunt atât de sătui încât nicio strategie de marketing ticluită de cine știe ce consultanți nu le va putea vinde „scandalul” ce viitor dezirabil.

Miza alegerilor din toamnă este dacă vrem să continuăm cu acest stil păgubos și obositor, în care președintele se ceartă cu cine apucă, în timp ce România se prăbușește, în care discursul public constă doar în vorbe goale și atacuri la adresa competitorilor politici, în care dezbaterile reale sunt înlocuite cu diversiuni și manipulări sau vrem mai multă seriozitate, mai multă construcție, mai mult dialog și mai ales rezultate. 

Cred că răspunsul e ușor de dat…

joi, 28 august 2014

Legalizarea traseismului – de ce după 25 de ani avem încă o democrație șubredă?




Cred că se cuvinte să reflectăm puțin mai atent la tema traseismului și să ne întrebăm sincer și cu intenția de a fi sinceri cu noi înșine cum se face că la 25 de ani după 1989 am ajuns să vedem traseismul politic, de masă, încurajat și legalizat. Cum de ne bântuie încă partidul-stat cu apucăturile lui, cum de n-am scăpat încă de asemenea metehne, cum e posibil ca după un sfert de secol în care trebuia să reconstruim democrația un partid la putere se gândește nu cum să convingă alegătorii, nu cum să facă ce a promis pentru ca să primească voturi și la următoarele alegeri, ci ce să mai inventeze ca să fure voturi, ce mecanisme administrative, instituționale sau politice să folosească în acest scop.

Concluzia, oricât de neplăcută, trebuie enuțată. Toate aceste lucruri sunt semnele unui deficit de democrație, al unei democrații prost făcute și prost înțelese. În 25 de ani nu a fost creat un acord la nivelul elitei politice asupra unor lucruri minimale care țin de fundamentul democrației. Acele lucruri despre care toți să spună: asta nu se poate, asta nu se face pur și simplu. Nu există un set de limite autoimpuse în conduita politică.  De exemplu - nu poți condiționa viața unor comunități de culoarea politică a primarilor, nu poți legaliza migrația, nu poți folosi teme populiste care lovesc în instituții fundamentale precum Parlamentul doar de dragul voturilor, nu poți desființa județe sau face reforme administrative doar ca să scapi de adversari politici etc. Aici cred eu ar fi fost misiunea Președintelui. Nu doar să adune la masă clasa politică și societatea, în sensul creării unui asemenea acord, ci să impună el însuși un tip de comportament politic, să asume el însuși astfel de limite, să schimbe aceste obiceiuri și practici, astfel încât societatea să nu le mai accepte și nicio forță politică să nu își mai permită vreodată să recurgă la ele. 

Un alt simptom al acestui tip de democrație deficitară, prost înțeleasă este raportarea la opoziție. Dacă a nu fi în partidul sau partidele aflate la putere se traduce prin absența opțiunilor și prin blocarea accesului la resurse înseamnă că degeaba facem alegeri. Ideea că dacă ești în opoziție e rău, iar dacă ești la putere e bine, sentimentul din ce în ce mai răspândit că trebuie neapărat să fii la putere ca să construiești ceva, că dacă nu ești la putere nu ai nicio putere este un pericol la adresa democrației, înseamnă o democrație slabă. 

Alt treilea aspect ale deficitului de democrație este răspândirea convingerii periculoase că puterea vine din altă parte decât de la cetățean și votul lui. Că vine de la Palatul Victoria sau de la Palatul Cotroceni sau din alte locuri, după caz. Legalizarea traseismului pune sub semnul întrebării însuși sensul alegerilor, al reprezentării democratice și faptul că puterea că e la cetățean. Democrația trăiește prin participare și contestare, iar când acestea două sunt afectate, temelia democrației se șubrezește. 

Eu cred că această ordonanță dată azi va avea o mare importanță în ecuația electorală prezidențială, dar nu în favoarea lui Victor Ponta așa cum crede el, ci tocmai împotriva lui. Dincolo de acest moment însă, întrebarea este ce facem mai departe ca să transformăm o democrație șubredă într-una puternică realmente, ca aceste lucruri să nu se mai repete și ca nicio putere vreodată să nu-și mai permită așa ceva?


vineri, 22 august 2014

Popocornul și cafteala - Viziunea lui Victor Ponta despre cum ar trebui să arate o campanie prezidențială



La fiecare ieșire publică, Victor Ponta reușește, pe lângă mesajele primite de la consultanți și învățate pe din afară (alea cu schimbare până la capăt, cât de mândru este el că e român și cum se bate el vitejește cu Traian Băsescu), să scape, mai evident sau mai subtil, câte ceva din adevărata lui concepție despre România, politică și instituția prezidențială.

Prima scăpare a fost aceea că „România se descurcă ea”, ce-i drept într-o convorbire inițial nepublică. Ea arată o lipsă de respect și de responsabilitate crasă față de ceea ce ar trebui să însemne cea mai înaltă instituție în stat și față de această țară, de care, nu-i așa, e foarte mândru, dar pe care o tratează la mișto când nu îl văd televiziunile.

Azi ne-a mai servit una, sub forma unei glumițe în stil caracteristic: aceea că înainte de turul I își va lua popcorn și va privi ca un spectator „cafteala” dintre ceilalți candidați. Nu vorbim aici despre vreo decizie tactică de a participa sau nu la dezbateri cu alți competitori, ci despre cum acest om, care este azi premier și visează să fie președinte, înțelege acest moment electoral. 

Campania electorală este în viziunea lui Victor Ponta un fel de reality show, iar dezbaterea cu privire la viitorul României cel puțin pentru următorii cinci ani nu e nimic mai mult decât un divertisment de seară, ce poate concura eventual cu „Mireasă pentru fiul meu”, „Master chef” sau „Vocea României.” Pentru Victor Ponta competiția politică pentru cea mai înaltă funcție în stat nu are nimic de-a face cu dezbaterea argumentată, cu ideile, cu capacitatea de a convinge și de a genera speranță, ci este chiar mai puțin decât un meci de box. Pentru că într-un meci de box mai există niște reguli. Este doar o „cafteală”, ca într-un bar, în vreun cartier sau la colț de stradă, între niște indivizi care își împart pumni și lovituri sub centură. Iar aroganța din aceste declarații nu este la adresa competitorilor, deși poate el așa crede, ci la adresa noastră a tuturor cetățenilor din țara asta chemați să dăm un vot în alegeri. 

Victor Ponta s-a scăpat să vorbească astfel nu doar pentru că așa arată politica lui, ci pentru că asta e singura lui șansă de câștig și de supraviețuire pe termen lung în politică: scandalul și circul, gălăgia și spectacolul steril. Un Victor Ponta nevoit să iasă din paradigma „caftelii”, a glumițelor de prost gust și aroganțelor neinspirate, a „ciondănelii” de ochii lumii cu Traian Băsescu este la fel de gol ca împăratul din poveste, care pretindea că e îmbrăcat cu haine alese și căruia supușii ipocriți se temeau să-i spună că de fapt e dezbrăcat.