joi, 28 august 2014

Legalizarea traseismului – de ce după 25 de ani avem încă o democrație șubredă?




Cred că se cuvinte să reflectăm puțin mai atent la tema traseismului și să ne întrebăm sincer și cu intenția de a fi sinceri cu noi înșine cum se face că la 25 de ani după 1989 am ajuns să vedem traseismul politic, de masă, încurajat și legalizat. Cum de ne bântuie încă partidul-stat cu apucăturile lui, cum de n-am scăpat încă de asemenea metehne, cum e posibil ca după un sfert de secol în care trebuia să reconstruim democrația un partid la putere se gândește nu cum să convingă alegătorii, nu cum să facă ce a promis pentru ca să primească voturi și la următoarele alegeri, ci ce să mai inventeze ca să fure voturi, ce mecanisme administrative, instituționale sau politice să folosească în acest scop.

Concluzia, oricât de neplăcută, trebuie enuțată. Toate aceste lucruri sunt semnele unui deficit de democrație, al unei democrații prost făcute și prost înțelese. În 25 de ani nu a fost creat un acord la nivelul elitei politice asupra unor lucruri minimale care țin de fundamentul democrației. Acele lucruri despre care toți să spună: asta nu se poate, asta nu se face pur și simplu. Nu există un set de limite autoimpuse în conduita politică.  De exemplu - nu poți condiționa viața unor comunități de culoarea politică a primarilor, nu poți legaliza migrația, nu poți folosi teme populiste care lovesc în instituții fundamentale precum Parlamentul doar de dragul voturilor, nu poți desființa județe sau face reforme administrative doar ca să scapi de adversari politici etc. Aici cred eu ar fi fost misiunea Președintelui. Nu doar să adune la masă clasa politică și societatea, în sensul creării unui asemenea acord, ci să impună el însuși un tip de comportament politic, să asume el însuși astfel de limite, să schimbe aceste obiceiuri și practici, astfel încât societatea să nu le mai accepte și nicio forță politică să nu își mai permită vreodată să recurgă la ele. 

Un alt simptom al acestui tip de democrație deficitară, prost înțeleasă este raportarea la opoziție. Dacă a nu fi în partidul sau partidele aflate la putere se traduce prin absența opțiunilor și prin blocarea accesului la resurse înseamnă că degeaba facem alegeri. Ideea că dacă ești în opoziție e rău, iar dacă ești la putere e bine, sentimentul din ce în ce mai răspândit că trebuie neapărat să fii la putere ca să construiești ceva, că dacă nu ești la putere nu ai nicio putere este un pericol la adresa democrației, înseamnă o democrație slabă. 

Alt treilea aspect ale deficitului de democrație este răspândirea convingerii periculoase că puterea vine din altă parte decât de la cetățean și votul lui. Că vine de la Palatul Victoria sau de la Palatul Cotroceni sau din alte locuri, după caz. Legalizarea traseismului pune sub semnul întrebării însuși sensul alegerilor, al reprezentării democratice și faptul că puterea că e la cetățean. Democrația trăiește prin participare și contestare, iar când acestea două sunt afectate, temelia democrației se șubrezește. 

Eu cred că această ordonanță dată azi va avea o mare importanță în ecuația electorală prezidențială, dar nu în favoarea lui Victor Ponta așa cum crede el, ci tocmai împotriva lui. Dincolo de acest moment însă, întrebarea este ce facem mai departe ca să transformăm o democrație șubredă într-una puternică realmente, ca aceste lucruri să nu se mai repete și ca nicio putere vreodată să nu-și mai permită așa ceva?


vineri, 22 august 2014

Popocornul și cafteala - Viziunea lui Victor Ponta despre cum ar trebui să arate o campanie prezidențială



La fiecare ieșire publică, Victor Ponta reușește, pe lângă mesajele primite de la consultanți și învățate pe din afară (alea cu schimbare până la capăt, cât de mândru este el că e român și cum se bate el vitejește cu Traian Băsescu), să scape, mai evident sau mai subtil, câte ceva din adevărata lui concepție despre România, politică și instituția prezidențială.

Prima scăpare a fost aceea că „România se descurcă ea”, ce-i drept într-o convorbire inițial nepublică. Ea arată o lipsă de respect și de responsabilitate crasă față de ceea ce ar trebui să însemne cea mai înaltă instituție în stat și față de această țară, de care, nu-i așa, e foarte mândru, dar pe care o tratează la mișto când nu îl văd televiziunile.

Azi ne-a mai servit una, sub forma unei glumițe în stil caracteristic: aceea că înainte de turul I își va lua popcorn și va privi ca un spectator „cafteala” dintre ceilalți candidați. Nu vorbim aici despre vreo decizie tactică de a participa sau nu la dezbateri cu alți competitori, ci despre cum acest om, care este azi premier și visează să fie președinte, înțelege acest moment electoral. 

Campania electorală este în viziunea lui Victor Ponta un fel de reality show, iar dezbaterea cu privire la viitorul României cel puțin pentru următorii cinci ani nu e nimic mai mult decât un divertisment de seară, ce poate concura eventual cu „Mireasă pentru fiul meu”, „Master chef” sau „Vocea României.” Pentru Victor Ponta competiția politică pentru cea mai înaltă funcție în stat nu are nimic de-a face cu dezbaterea argumentată, cu ideile, cu capacitatea de a convinge și de a genera speranță, ci este chiar mai puțin decât un meci de box. Pentru că într-un meci de box mai există niște reguli. Este doar o „cafteală”, ca într-un bar, în vreun cartier sau la colț de stradă, între niște indivizi care își împart pumni și lovituri sub centură. Iar aroganța din aceste declarații nu este la adresa competitorilor, deși poate el așa crede, ci la adresa noastră a tuturor cetățenilor din țara asta chemați să dăm un vot în alegeri. 

Victor Ponta s-a scăpat să vorbească astfel nu doar pentru că așa arată politica lui, ci pentru că asta e singura lui șansă de câștig și de supraviețuire pe termen lung în politică: scandalul și circul, gălăgia și spectacolul steril. Un Victor Ponta nevoit să iasă din paradigma „caftelii”, a glumițelor de prost gust și aroganțelor neinspirate, a „ciondănelii” de ochii lumii cu Traian Băsescu este la fel de gol ca împăratul din poveste, care pretindea că e îmbrăcat cu haine alese și căruia supușii ipocriți se temeau să-i spună că de fapt e dezbrăcat.

duminică, 20 iulie 2014

De ce nu pot fi sondajele singurul criteriu în decizii politice cruciale



În ultima vreme am lucrat mult cu cifre și statistici care măsoară performanța. Cifrele nu înseamnă succes, eșec, motive de exaltare sau de resemnare, ci sunt un indicator în drumul spre un obiectiv, o formă de măsurare a performanței la un moment dat, în funcție de care poți evalua ce a funcționat, ce nu și ce acțiuni sunt de făcut mai departe. Recunosc importanța măsurătorilor sociologice. Ba chiar într-o vreme când nu mulți înțelegeau de ce sunt necesare ele periodic pentru un partid, am insistat asupra lor. Pentru cine vrea să facă politică la un anumit nivel ele sunt indispensabile.
Dar în jurul cercetărilor sociologice (a sondajelor să zicem mai simplu) s-au răspândit câteva abordări care practic le deturnează sensul.
1.     Prima este absolutizarea lor. Ceea ce se poate efectiv cuantifica în cifre este limitat în comparație cu numărul de variabile care pot interveni de-a lungul unei campanii electorale. Iar cercetările calitative pot identifica unele zone de potențial sau de vulnerabilitate, dar nu pe toate și nu pe termen lung. Ce cercetare sociologică ar fi anticipat reacția generată de vizita lui Geoană la Vântu? În plus electoratul are de multe ori o zonă de conformism, dă răspunsuri așteptate, generale sau care dau bine. Care sunt problemele românilor? Răspunsuri standard: sănătatea, locurile de muncă și banii. Câte campanii prezidențiale s-au câștigat vorbind de locuri de muncă? Niciuna.
2.     A doua abordare riscantă este: „facem cum spun sondajele.” Cercetarea sociologică e făcută să măsoare la un moment dat comportamente, nu să le determine. Ele sunt importante ca să știi care este distanța între unde ești la un moment dat și unde vrei să ajungi, atât din punctul de vedere cantitativ, procentual să spunem, cât și calitativ (din ce motive, în raport cu ce atitudini). Și, sigur, uneori distanța e mai mică și atunci acesta poate fi un avantaj, alteori mai mare, ceea ce poate fi un dezavantaj. Dar rolul elitelor politice sau celor care decid în chestiuni majore este nu să facă o cercetare și apoi să dea „poporului” ce iese din sondaje, ci să propună o viziune, o direcție și apoi, prin cercetare, să identifice cum se raportează publicul și ce lipsește ca ea să fie împărtășită de cât mai mulți oameni.
Cine vrea să ia măsuri radicale de reformă în orice domeniu sau să transforme ceva va începe nu cu acordul sondajelor, ci în pofida lor. A nu face ceva poate să aducă mai multă popularitate decât a lua niște măsuri sau decizii. Depinde ce vrem și ce e mai important. Dacă ne-am lua după sondajele care spun cât de lipsit de încredere e parlamentul și cum trebuie redus numărul de parlamentari, ar trebui nu doar să-l facem monocameral, ci să-l desființăm cu totul. Și totuși nu o facem…De ce? Din principiu, din convingere, pentru că avem și alte tipuri de argumente decât sondajele.
Am făcut această introducere mai lungă, de fond, înainte de a ajunge la problema punctuală a desemnării unui candidat la alegerile prezidențiale – mai întâi al PNL, apoi al dreptei. Președinția României este prea importantă ca un partid sau o întreagă construcție politică să ia în calcul un singur criteriu: sondajele.
Ideea, pe care am auzit destul de des și de la oameni cu experiență, că „votăm cu cel care stă mai bine în sondaje”, indiferent cine este el – Antonescu, Iohannis sau Predoiu –  pot s-o înțeleg la nivelul electoratului, pe principiul votului util. Îmi este însă mai greu s-o înțeleg ca normă la nivelul unei elite, al unui organism care ia decizii și conduce. Adică una este să spui că optezi pentru Antonescu sau Iohannis pentru că tu, pe evaluarea ta personală, ținând cont și de percepțiile publice, dar și de alte argumente, consideri că este cel mai potrivit să reprezinte dreapta și să ducă bătălia cu Ponta și alta e să spui că votezi după cum zice un sondaj. Și dacă peste o lună-două sondajul zice altceva?
            Sunt și alte lucruri care contează în ecuația de ansamblu: profilul, experiența, relația cu partidul și cu „armata” cu care se dă bătălia electorală, mesajele, ideile, atitudinile, pregătirea, felul de a fi, etc. În contextul discuțiilor din ultima vreme, vreau să cred că sondajele nu devin următoarea formă de derobare de responsabilitate și că orice decizie se va lua, va fi rezultatul cântăririi cât mai multor argumente și criterii și va însemna că de luni încolo răspunderea va fi a tuturor.