joi, 30 octombrie 2014

Victor Ponta, România nu te vrea președinte!



De luni de zile propaganda PSD-istă încearcă să inducă o idee: aceea că Victor Ponta este improbabil sau imposibil de învins, că orice am face meciul e gata câștigat, că are scoruri astronomice în sondaje, peste 40% în primul tur și tot așa. În săptămânile de campanie Victor Ponta s-a sforțat din răsputeri să întrețină această percepție. El nu a avut practic o strategie în adevăratul sens al cuvântului, ci un calcul matematic grosier și cinic și un plan de câștigare a alegerilor bazat pe trei elemente: 1. tertipuri legislative care să legalizeze furtul și trădarea (vezi ordonanța pe migrație a aleșilor locali), 2. pomeni electorale și promisiuni cât pentru trei bugete, 3. atacuri mizarabile la adresa lui Klaus Iohannis cu scopul de a învrăjbi oamenii împotriva acestuia. 

În ciuda acestui arsenal în care au fost agrenate resurse umane, materiale și propagandistice uriașe, ultimele zile devualează din ce în ce mai accentuat o schimbare de climat. Înainte de a se vedea exact în cifre (și sunt sigură că se vor vedea în scorul din primul tur), simptomele apropierii eșecului se văd în detalii aparent mărunte. Eșecul se simte în refuzul unei bătrâne de 104 ani de a spune de la tribuna PSD „Votați Victor Ponta” în ciuda îmboldelii primarului Piedone, în fluierăturile românilor din străinătate care îl întreabă pe Victor Ponta de milionul de locuri de muncă, în banner-ul atârnat de la balcon de un cetățean, pe care scrie „mincinosul” cu o săgeată îndreptată către bannerul pe care scrie „Victor Ponta președinte”. Astea nu sunt cazuri izolate sau coincidențe, sunt expresia unei stări de spirit, până acum latentă. 

În ultimele zile Victor Ponta arată și se poartă ca un om în corzi,  pe care disperarea îl face să dea cu pumnul în gol, năucit și întrebându-se de unde i se trage, și care nu mai speră decât să bată odată gongul, să se termine meciul. De tras i se va trage din minciuni și din trufie. Din subestimarea inteligenței, decenței și bunătății acestui popor, înțeleasă drept slăbiciune sau ignoranță. Toți guvernanții care au făcut acest lucru au sfârșit prost. Victor Ponta n-a învățat niște lecții importante deși e de mulți ani în politică, anume că acestei nații nu îi poți băga pe gât la nesfârșit minciuni, că dacă oamenii încă tac nu înseamnă că le și cred, dar mai ales că arma urii și învrăjbirii s-a întors întotdeauna împotriva celui care a folosit-o.
Doar pentru că ți-au spus consultanții că trebuie să stârnești emoție, nu poți să intri cu cizmele în viața contracandidatului tău, să-i jignești familia, să-i ataci părinții, să-l acuzi pentru că are o anumită religie sau etnie, să sperii pensionarii ca să-i faci să nu-l voteze. E rușinos și arată un prag de disperare vecină cu iraționalul. Iar în mod particular eșecul i se va trage lui Victor Ponta din contrastul tot mai izbitor între el și Klaus Iohannis. Cu cât îi vede lumea mai mult pe amândoi, cu atât e mai rău pentru el, de aia și fuge de o confruntare directă.

Deși în sinea lui probabil simte, Victor Ponta refuză încă să creadă că România nu-l vrea președinte, că nu este cel mai iubit fiu al poporului, deși își serbează ziua pe stadion și că trebuie să cumpere susținere prin pomeni, promisiuni și presiuni, pentru că nimeni nu îl susține din convingere și din suflet. Dar va vedea cu ochii lui pe 2 noiembrie.

miercuri, 29 octombrie 2014

Niciodată n-am fost mai aproape ….de victorie şi de altfel de politică

Aş putea scrie 10 sau 100 de motive pentru care îl votez pe Klaus Iohannis. 

Aş putea scrie 10 sau 100 de motive pentru care sunt convinsă că Klaus Iohannis va câştiga alegerile. Aş putea scrie 10 sau 100 de motive pentru care nu vreau să trăiesc în România lui Victor Ponta. Aş putea compara o Românie a viitorului condusă de Klaus Iohannis, cu una a PSD. Dar nu cred că are rost pentru că este evident. Aş putea face o analiză bazată pe date sociologice, care indică, în mod real, faptul că aceste alegeri pot fi şi vor fi câştigate de Klaus Iohannis.

Dar prefer o mărturisire personală.

M-am înscris în PNL în 1998. Spaţiul public mă fascineză însă dinainte. Aproape de când mă ştiu, mi-am dorit să particip la viaţa politică. Pentru că aşa mi-am imaginat eu, cu mintea unui copil de 10 ani, căci atât aveam la Revoluţie, că pot să fac ceva care să conteze în această viaţă. Şi mai târziu, după ce am trecut prin diverse etape din viaţă, am avut un avut un singur reper – acela că vreau să contribui după puterile mele, după priceperea mea şi mai ales cu convingerile şi valorile mele la schimbarea politicii româneşti. Sigur, putea suna idealist, naiv sau oricum. Dar aşa am pornit pe un drum.

În acest parcurs, de peste 15 ani, s-au întâmplat multe. Am întâlnit mulţi oameni, cu unii am colaborat, alţii mi-au fost apropiaţi şi încă îmi sunt sau drumurile noastre s-au separat, cu alţii n-am fost niciodată pe aceeaşi lungime de undă. Am avut privilegiul să fiu aproape de decizii strategice, să particip la unele dintre ele, sa fiu in preajma unor oameni deosebiti, cu aceleasi valori si care cred in politica facuta cu respectarea unor principii, dar şi bucuria să merg la door to door cu colegii mei sau să împart pliante. Am făcut tot felul de opţiuni, unele care s-au dovedit corecte, altele greşite sau insuficient gândite şi fundamentate, am avut dezamăgiri şi reuşite. Pe niciunele nu le regret pentru că au fost şi sunt ale mele, asumate cu deplină libertate, conştiinţă şi onestitate. Nu de puţine ori m-am întrebat eu însămi de ce fac ceea ce fac şi de ce mă încăpăţânez să consum zile şi ani într-o lume care poate fi de multe ori murdară şi care devenise, mai ales în ultimii ani, din ce în ce mai urâtă, mai obositoare şi mai lipsită de sens.

Printre toate acestea m-a ghidat un singur gând. Că indiferent cum arată lucrurile la un moment dat, politica românească poate fi un spaţiu de leadership în serviciul public, unul în care ceva se transformă, în care se construieşte, şi nu pentru un an sau doi, ci pe termen lung, în care îşi pot face loc un tip de verticalitate şi de decenţă, o altă mentalitate.

În toţi aceşti ani, politica făcută cu bun-simţ, România normală, meritocraţia, păstrarea valorilor în politică a fost un deziderat. Ţinut în viaţă de puţini şi decontată politic de cei care au avut curajul să o facă. Pe parcurs a devenit mai degrabă un fel de „wishful thinking”, de vis, în care au crezut o mână de oameni, în timp ce realitatea crudă indica tot mai des şi tot mai dureros că „nu se poate”, că oamenii care sunt şi gândesc „altfel” n-au nicio şansă în politică.

Până acum. Azi, cu câteva zile înaintea primului tur al alegerilor prezidenţiale, lucrurile arată diferit. Niciodată n-am fost mai aproape. Niciodată n-am avut o şansă mai mare. Nu doar să câştigăm alegeri, cu un candidat al PNL, cu un om care este „altfel”, Klaus Iohannis, ci să transformăm radical modul în care se face politică în România.

Ei bine, astăzi, pentru prima dată după atâţia ani, am nu doar convingerea interioară, ci experienţa reală că „a face altfel de politică” nu e doar un deziderat, nu e un vis, ci o perspectivă cât se poate se reală şi tangibilă.

Pentru prima dată ştiu că nu avem nevoie de un miracol. Ci de un vot. Ceea ce am sperat atâţia ani este doar la un vot distanţă. Al tău, al meu, al fiecăruia dintre noi pentru care a renăscut speranţa. Un vot pentru Klaus Iohannis.


E incredibil de simplu. Nu e nevoie acum de nimic altceva decât de un vot pentru Klaus Iohannis.

vineri, 17 octombrie 2014

Isteria anti-Iohannis. Sau disperarea sistemului în fața schimbării

De când a început campania electorală un val de atacuri, unele de-a dreptul mizerabile, se revarsă din toate părțile împotriva lui Klaus Iohannis. Candidatul meu și al celorlalți peste 2.214.000 de români care au semnat pentru el este tocat de dimineața până seara de propagandiști gălăgioși, care ar fi în stare să îi reproșeze și că respiră prea rar sau prea des, de așa-ziși prieteni care-i caută nod în papură, de personaje mediocre, care răspund la diverse comenzi și au tupeul să se autointituleze de dreapta și mai ales de marea famiglie pontistă. Aceștia din urmă au încercat mai tot. De la chestiuni pur umane și profund personale la invenții politice și minciuni ieftine, pe care nici nu are rost să le pomenesc, că nu le suportă nici pagina virtuală pe care scriu.

Nici măcar nu e vorba doar de stânga și dreapta, chiar dacă Klaus Iohannis este un om de dreapta. Ci de lupta între produsele de până acum ale sistemului și un candidat, care este altfel din toate punctele de vedere. Isteria anti-Iohannis este de fapt strigătul disperării. Un sistem adânc înrădăcinat și deoseori transpartinic de corupție, practici clientelare și mai ales atitudini, perpetuat de la un ciclu electoral la altul, este pe cale să-și dea sfârșitul. Este sistemul care a promovat superficialitatea și nepotismul, care a ridicat la rang de virtute lipsa de caracter; sistemul care a recompensat șmecheria și a desconsiderat onestitatea, care a înlocuit performanța cu „descurcatul”; care a pervertit ideea de dialog democratic și a transformat-o în compromis rușinos și care a respins cu înverșunare orice tentativă de schimbare fundamentală, până când oamenii au ajuns să creadă, în majoritatea lor și pe bună dreptate, că „toți sunt la fel”.

Nu, nu toți sunt la fel. Oameni altfel există și au mai existat. Unii dintre ei chiar s-au bătut să schimbe acest sistem. Dar niciodată n-au fost atât de aproape de succes, cum suntem acum cu Klaus Iohannis. Klaus Iohannis nu e nimic din cele de mai sus și asta enervează. Îi doare până la exasperare pe adversarii politici, care au simțit „pericolul”. Pur și simplu le este frică de Klaus Iohannis și de schimbarea de paradigmă pe care el o poate produce pentru politica românească și pe care milioane de oameni o așteaptă.

În urmă cu vreo doi ani, analizând ascensiunea fulminantă a lui Victor Ponta, mă întrebam prin ce conjuncturi și prin ce noroc un om, care n-a excelat prin nimic, care n-a performat în nimic, a ajuns atât de sus și atât de repede. De ce el și nu altcineva? Sunt oameni care au făcut doctorate și au scris cărți, dar nu-i bagă mai nimeni în seamă. Sunt oameni pentru care fiecare pas în carieră a însemnat efort, muncă și luptă. Sunt oameni care au ajuns în funcții politice căzând și ridicându-se, care au avut reușite, dar pentru asta au trecut mai întâi prin eșecuri. Zilele acestea am aflat răspunsul. Victor Ponta ne-a arătat cum s-a putut face carieră în România, plătind prețul libertății interioare, al libertății de conștiință, de convingere și de expresie. Pentru că atunci când ai atâtea condiționări, de nici nu mai știi cine te manevrează mai întâi și în fața cui să răspunzi mai repede, nu se mai cheamă că ești un om liber. Iar asta, cred eu, spune tot.


Una peste alta, poate că e necesar să parcurgem o asemenea perioadă acum, ca un apogeu a tot ce a fost mai urât în politica ultimului sfert de secol, pentru ca la sfârșitul ei, fix de astăzi într-o lună, să ne aflăm în fața unei alte realități. De fiecare dată în istoria sa, această națiune și-a găsit echilibrul și drumul. De aceea cred că România nu va rata acest moment unic. Și ca să-l parafrazez pe maestrul Victor Rebengiuc, îl aștept pe Klaus Iohannis cu speranță și încredere.