duminică, 20 iulie 2014

De ce nu pot fi sondajele singurul criteriu în decizii politice cruciale



În ultima vreme am lucrat mult cu cifre și statistici care măsoară performanța. Cifrele nu înseamnă succes, eșec, motive de exaltare sau de resemnare, ci sunt un indicator în drumul spre un obiectiv, o formă de măsurare a performanței la un moment dat, în funcție de care poți evalua ce a funcționat, ce nu și ce acțiuni sunt de făcut mai departe. Recunosc importanța măsurătorilor sociologice. Ba chiar într-o vreme când nu mulți înțelegeau de ce sunt necesare ele periodic pentru un partid, am insistat asupra lor. Pentru cine vrea să facă politică la un anumit nivel ele sunt indispensabile.
Dar în jurul cercetărilor sociologice (a sondajelor să zicem mai simplu) s-au răspândit câteva abordări care practic le deturnează sensul.
1.     Prima este absolutizarea lor. Ceea ce se poate efectiv cuantifica în cifre este limitat în comparație cu numărul de variabile care pot interveni de-a lungul unei campanii electorale. Iar cercetările calitative pot identifica unele zone de potențial sau de vulnerabilitate, dar nu pe toate și nu pe termen lung. Ce cercetare sociologică ar fi anticipat reacția generată de vizita lui Geoană la Vântu? În plus electoratul are de multe ori o zonă de conformism, dă răspunsuri așteptate, generale sau care dau bine. Care sunt problemele românilor? Răspunsuri standard: sănătatea, locurile de muncă și banii. Câte campanii prezidențiale s-au câștigat vorbind de locuri de muncă? Niciuna.
2.     A doua abordare riscantă este: „facem cum spun sondajele.” Cercetarea sociologică e făcută să măsoare la un moment dat comportamente, nu să le determine. Ele sunt importante ca să știi care este distanța între unde ești la un moment dat și unde vrei să ajungi, atât din punctul de vedere cantitativ, procentual să spunem, cât și calitativ (din ce motive, în raport cu ce atitudini). Și, sigur, uneori distanța e mai mică și atunci acesta poate fi un avantaj, alteori mai mare, ceea ce poate fi un dezavantaj. Dar rolul elitelor politice sau celor care decid în chestiuni majore este nu să facă o cercetare și apoi să dea „poporului” ce iese din sondaje, ci să propună o viziune, o direcție și apoi, prin cercetare, să identifice cum se raportează publicul și ce lipsește ca ea să fie împărtășită de cât mai mulți oameni.
Cine vrea să ia măsuri radicale de reformă în orice domeniu sau să transforme ceva va începe nu cu acordul sondajelor, ci în pofida lor. A nu face ceva poate să aducă mai multă popularitate decât a lua niște măsuri sau decizii. Depinde ce vrem și ce e mai important. Dacă ne-am lua după sondajele care spun cât de lipsit de încredere e parlamentul și cum trebuie redus numărul de parlamentari, ar trebui nu doar să-l facem monocameral, ci să-l desființăm cu totul. Și totuși nu o facem…De ce? Din principiu, din convingere, pentru că avem și alte tipuri de argumente decât sondajele.
Am făcut această introducere mai lungă, de fond, înainte de a ajunge la problema punctuală a desemnării unui candidat la alegerile prezidențiale – mai întâi al PNL, apoi al dreptei. Președinția României este prea importantă ca un partid sau o întreagă construcție politică să ia în calcul un singur criteriu: sondajele.
Ideea, pe care am auzit destul de des și de la oameni cu experiență, că „votăm cu cel care stă mai bine în sondaje”, indiferent cine este el – Antonescu, Iohannis sau Predoiu –  pot s-o înțeleg la nivelul electoratului, pe principiul votului util. Îmi este însă mai greu s-o înțeleg ca normă la nivelul unei elite, al unui organism care ia decizii și conduce. Adică una este să spui că optezi pentru Antonescu sau Iohannis pentru că tu, pe evaluarea ta personală, ținând cont și de percepțiile publice, dar și de alte argumente, consideri că este cel mai potrivit să reprezinte dreapta și să ducă bătălia cu Ponta și alta e să spui că votezi după cum zice un sondaj. Și dacă peste o lună-două sondajul zice altceva?
            Sunt și alte lucruri care contează în ecuația de ansamblu: profilul, experiența, relația cu partidul și cu „armata” cu care se dă bătălia electorală, mesajele, ideile, atitudinile, pregătirea, felul de a fi, etc. În contextul discuțiilor din ultima vreme, vreau să cred că sondajele nu devin următoarea formă de derobare de responsabilitate și că orice decizie se va lua, va fi rezultatul cântăririi cât mai multor argumente și criterii și va însemna că de luni încolo răspunderea va fi a tuturor.

vineri, 18 iulie 2014

Din nou despre candidatul PNL…



În ultima vreme în legătură cu unificarea dreptei se discută doar în termeni procedurali și cu întrebări foarte simple de tipul: cum se va numi partidul fuzionat, cine va fi candidatul, când va fi anunțat. Unificarea dreptei nu este doar despre un nume de partid – deși acesta e în sine important și nu putea fi altul decât Partidul Național Liberal. Nu este nici despre un nume de candidat. Este mai mult despre un conținut, o viziune, o atitudine. (Sau cel puțin asta cred eu…)

Și atunci numele de partid trebuie însoțit de un conținut ideologic, (subiect asupra căruia voi reveni). Iar numele de candidat trebuie însoțit de un proiect – clar și complet, care răspunde la toate întrebările. Cu acest din urmă subiect graba e ceva mai mare pentru că alegerile bat la ușă. Iar răspunsurile ar trebui să le știe lumea înainte de a porni la un drum, care înseamnă susținerea unei candidaturi.

„Proiectul” nu este documentul scris (deși, sigur, va trebui să aibă și o formă scrisă, dar nu se reduce la ea), nici o înșiruire de afirmații așteptate sau generale, nici un portret robot de președinte, ci setul de idei, atitudini și valori pe care un candidat le reprezintă, în care crede și mai ales în legătură cu care convinge direct el însuși electoratul și o construcție politică. Proiectul nu se reduce la viziunea asupra instituției prezidențiale, ci trebuie să conțină răspunsuri cu privire la ansamblul arhitecturii politice, inclusiv la dreapta, la guvernare (nu ca politici sectoriale, ci ca opțiuni fundamentale) și la o mulțime de alte întrebări. Aici candidatul dreptei, oricare va fi el, are un dezavantaj. Spre deosebire de electoratul PSD, cel liberal nu se va încolona la vot automat. Acest electorat dacă nu crede nu votează, dacă nu e inspirat nu se mobilizează, nu e un electorat pe care îl aduci cu autobuzul și îl convingi cu sms-ul din ziua votului. 

Pentru PNL orizontul politic nu se limitează nici la 21 iulie, nici la 16 noiembrie. Miza nu e câștigarea unui vot într-o Delegație Permanentă de partid, nici măcar câștigarea unor alegeri prezidențiale în sine, ca moment punctual - deși acesta e un lucru semnificativ, ci mai ales ce se întâmplă cu România, cu guvernarea, cu dreapta și cu PNL după aceea. Sunt întrebări pe care sunt convinsă că nu mi le pun doar eu sau Radu Zlati sau câțiva alții care se exprimă public, ci mulți alți oameni din partid sau simpatizanți liberali. Mai ales ultima. Până acum un proiect cu răspunsuri clare am avut doar de la Crin Antonescu…

miercuri, 16 iulie 2014

Vinovatul de serviciu



Titlul nu este metaforic, se referă la ceva cât se poate de concret. La un tip de abordare pe care îl văd în PNL de ceva vreme și care acum se arată în toată splendoarea ei. Nu are decât indirect legătură cu desemnarea candidatului – pentru că asta ar fi presupus argumente pro și contra, politice, pragmatice sau de orice fel (pe care nu prea le-am auzit decât sporadic, de la câteva persoane) – cât cu un mod de a face politică în interiorul unui partid, care îi marchează  parcursul și rezultatele.

Ați ghicit – în acest context „vinovatul de serviciu” nu poate fi decât unul singur – Crin Antonescu. Păi nu? Că doar el și-a asumat să facă din PNL marele partid al dreptei într-o vreme când mulți se gândeau că postura de „partid balama” e mai confortabilă și mai degrabă aducătoare de posturi pentru câțiva, el ”ne-a băgat pe gât” USL într-o vreme în care realist vorbind, pe harta electorală, PNL nu putea spera la mai mult de 2, hai cu indulgență 4, consilii județene, și tot el „ne-a scos afară” din USL, într-o vreme când toată lumea era nemulțumită de relația cu PSD și de minciunile lui Ponta, dar nimeni, cu mici excepții, nu zicea nimic. Dincolo de ironie, PNL se află azi la un nivel de forță politică și reprezentare la care nu s-a aflat niciodată după 1989. Și tot dincolo de ironie, în contextul ultimilor 5 ani au existat câteva momente care au reclamat decizii politice majore, care trebuiau luate. Și au fost luate, cu voturi majoritare, aproape unanime, de care azi nimeni nu-și mai amintește. De dragul istoriei contrafactuale, vă rog să va imaginați PNL acceptând compromisul intrării la guvernare cu Băsescu sau mergând singur în alegerile din 2012 și concurând cu PSD și PDL ca structură (fără Crin Antonescu), imaginați-vă alegeri locale de primării, consilii județene și faceți socoteala cam câți dintre cei aflați astăzi pe funcții ar fi câștigat fără USL și tot așa.

Cifrele din sondaje sunt azi în defavoarea lui Crin Antonescu. E o surpriză? Nu. E o dramă? Nu. Pentru ce a făcut sau n-a făcut Crin Antonescu decontează public și politic. Problema nu e nici măcar aceea că decontează numai el, ci că ne-am obișnuit cu ideea că e suficient să ne suim în căruță și așteptăm să tragă „calul de bătaie” până cade, după care îl înlocuim. Îi invit pe cei care ne explică acum cum e cu cifrele din sondaje și se bucură că le pot folosi împotriva lui Crin Antonescu să considere că ele reflectă de fapt incapacitatea echipei de a-și susține liderul sau lipsa de echipă. Și că înlocuitul unui om cu altul nu va compensa aceste lucruri.

În afară de Crin Antonescu, mai sunt câțiva oameni care și-au asumat parcursul PNL și au făcut opțiuni în acest sens, cu decență și fără zgomot - de pildă de a nu candida la congres, deși aveau toate datele politice s-o facă. Sunt parlamentari care au obținut în colegiile lor rezultate bune, unii chiar mai mult decât dublu față de scorul partidului, dar care nu s-au gândit să facă gălăgie sau să ceară ceva în schimb, ci și-au făcut datoria. N-am văzut însă niciun șef de filială care a obținut rezultate slabe și foarte slabe, alegeri după alegeri, măcar să spună ceva, pentru ce e responsabil și să nu se facă noșalant că „plouă”. N-a dat nimeni socoteală nu neapărat public, ci măcar în interior, cu privire la distanța uneori uriașă între promisiuni și realizări, din punctul de vedere al scorului electoral. Și nu s-a uitat nimeni cu atenție la cauzele profunde. Pentru că nici nu mai era nevoie: aveam deja un „vinovat de serviciu”