vineri, 17 octombrie 2014

Isteria anti-Iohannis. Sau disperarea sistemului în fața schimbării

De când a început campania electorală un val de atacuri, unele de-a dreptul mizerabile, se revarsă din toate părțile împotriva lui Klaus Iohannis. Candidatul meu și al celorlalți peste 2.214.000 de români care au semnat pentru el este tocat de dimineața până seara de propagandiști gălăgioși, care ar fi în stare să îi reproșeze și că respiră prea rar sau prea des, de așa-ziși prieteni care-i caută nod în papură, de personaje mediocre, care răspund la diverse comenzi și au tupeul să se autointituleze de dreapta și mai ales de marea famiglie pontistă. Aceștia din urmă au încercat mai tot. De la chestiuni pur umane și profund personale la invenții politice și minciuni ieftine, pe care nici nu are rost să le pomenesc, că nu le suportă nici pagina virtuală pe care scriu.

Nici măcar nu e vorba doar de stânga și dreapta, chiar dacă Klaus Iohannis este un om de dreapta. Ci de lupta între produsele de până acum ale sistemului și un candidat, care este altfel din toate punctele de vedere. Isteria anti-Iohannis este de fapt strigătul disperării. Un sistem adânc înrădăcinat și deoseori transpartinic de corupție, practici clientelare și mai ales atitudini, perpetuat de la un ciclu electoral la altul, este pe cale să-și dea sfârșitul. Este sistemul care a promovat superficialitatea și nepotismul, care a ridicat la rang de virtute lipsa de caracter; sistemul care a recompensat șmecheria și a desconsiderat onestitatea, care a înlocuit performanța cu „descurcatul”; care a pervertit ideea de dialog democratic și a transformat-o în compromis rușinos și care a respins cu înverșunare orice tentativă de schimbare fundamentală, până când oamenii au ajuns să creadă, în majoritatea lor și pe bună dreptate, că „toți sunt la fel”.

Nu, nu toți sunt la fel. Oameni altfel există și au mai existat. Unii dintre ei chiar s-au bătut să schimbe acest sistem. Dar niciodată n-au fost atât de aproape de succes, cum suntem acum cu Klaus Iohannis. Klaus Iohannis nu e nimic din cele de mai sus și asta enervează. Îi doare până la exasperare pe adversarii politici, care au simțit „pericolul”. Pur și simplu le este frică de Klaus Iohannis și de schimbarea de paradigmă pe care el o poate produce pentru politica românească și pe care milioane de oameni o așteaptă.

În urmă cu vreo doi ani, analizând ascensiunea fulminantă a lui Victor Ponta, mă întrebam prin ce conjuncturi și prin ce noroc un om, care n-a excelat prin nimic, care n-a performat în nimic, a ajuns atât de sus și atât de repede. De ce el și nu altcineva? Sunt oameni care au făcut doctorate și au scris cărți, dar nu-i bagă mai nimeni în seamă. Sunt oameni pentru care fiecare pas în carieră a însemnat efort, muncă și luptă. Sunt oameni care au ajuns în funcții politice căzând și ridicându-se, care au avut reușite, dar pentru asta au trecut mai întâi prin eșecuri. Zilele acestea am aflat răspunsul. Victor Ponta ne-a arătat cum s-a putut face carieră în România, plătind prețul libertății interioare, al libertății de conștiință, de convingere și de expresie. Pentru că atunci când ai atâtea condiționări, de nici nu mai știi cine te manevrează mai întâi și în fața cui să răspunzi mai repede, nu se mai cheamă că ești un om liber. Iar asta, cred eu, spune tot.


Una peste alta, poate că e necesar să parcurgem o asemenea perioadă acum, ca un apogeu a tot ce a fost mai urât în politica ultimului sfert de secol, pentru ca la sfârșitul ei, fix de astăzi într-o lună, să ne aflăm în fața unei alte realități. De fiecare dată în istoria sa, această națiune și-a găsit echilibrul și drumul. De aceea cred că România nu va rata acest moment unic. Și ca să-l parafrazez pe maestrul Victor Rebengiuc, îl aștept pe Klaus Iohannis cu speranță și încredere.

luni, 29 septembrie 2014

Despre Klaus Iohannis – pentru prima dată



Nu m-am numărat printre susținătorii necondiționați ai lui Klaus Iohannis. Dimpotrivă. Nu mă număr nici printre cei care merg inerțial în direcția „curentului”, nici printre conformiști sau prin cei care fac calcule de oportunitate. Dimpotrivă. Dar nu fac parte nici dintre cei care trăiesc cu nostalgia trecutului și cu iluzia a ”ce ar fi putut să fie”. Nici dintre cei care nu pot să se desprindă de un moment sau cară după ei bagajul lucrurilor nespuse la timp. 

Am avut întrebări. Cine este Klaus Iohannis, un om aproape enigmatic, despre care nu știam multe, decât ce a făcut la Sibiu și care vine să ne ceară încrederea? Ce vrea el pentru România, ce fel de președinte ar fi, ce fel de om este? Pot să am încredere în el – sau mai bine spus pot să am acel tip de încredere care te face să dai cuiva România pe mână și viitorul tău odată cu votul? 

Este el acel om care poate să mă reprezinte, pe mine și generația mea, pe cei cu aspirații, care nu au acces la resurse și rețele de interese, care se încăpățânează să creadă că pregătirea, munca și valoarea mai folosesc la ceva în societatea de azi în fața non-valorii, a superficialității și nepotismului, care cred că bunul-simț și decența mai au o șansă în fața tupeului fără margini și parvenitismului?

Sunt întrebări pe care cred că nu doar eu, ci și alții și le-au pus. Ca să aibă votul meu, un candidat, oricare ar fi el, trebuie să mă convingă. Nu doar prin ce spune sau prin ce face, ci pur și simplu prin cine este. 

În lunile scurse din iulie până acum am aflat răspunsurile. Astăzi pot să spun că îl susțin pe Klaus Iohannis cu toată hotărârea. Nu din disciplină de partid, nu doar pentru că sunt parte a unei echipe, echipa PNL (lucru foarte important pentru mine, mai important decât a avea eu dreptate cu orice preț), nu împotriva lui Victor Ponta (deși nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta România condusă de el), ci pentru că m-a convins.  

Klaus Iohannis m-a convins. 

M-a convins un tip de deschidere și de acceptare, de generozitate aș spune, pe care am văzut-o rar la lideri politici, într-un mediu în care imperativul este supraviețuirea și în care funcționează mai degrabă reacția „cine nu e cu mine e împotriva mea.” M-a convins determinarea și hotărârea lui de a da această bătălie politică până la capăt și de a merge înainte dincolo de calomnii, denigrări, piedici și chiar de suspiciuni și îndoieli, niciodată confirmate. Și m-a convins faptul că vrea să construiască.

România lucrului bine făcut, despre care vorbește Klaus Iohannis, este una din expresiile posibile a ceea ce îmi doresc pentru țara în care trăiesc -  lucruri făcute cap coadă, temeinic, fără jumătăți de măsură; abandonarea acelui păgubos, dar atât de adânc înrădăcinat în mentalul colectiv, „merge și așa”; aspirația spre performanță și excelență, nu acceptarea pasivă a mediocrității și „ridicatul din umeri”, care se traduce prin refuzul asumării, lipsă de responsabilitate și nepăsare; și mai presus de toate renunțarea la cinismul și resemnarea care acoperă absența rezultatelor. Așa se face că după 25 de ani de la căderea comunismului am făcut câțiva pași, dar prea mici, în raport cu potențialul și mai ales cu așteptările. Așa se face că la 25 de ani după ce în România s-a murit pentru libertate, încă discutăm despre vicierea rezultatului alegerilor prin mecanisme legislative și administrative. Așa se face că am construit doar câțiva kilometri de autostradă într-un sfert de secol, că n-am terminat reforma sănătății, a educației, a sistemului de pensii, deși am vorbit despre ele până le-am banalizat. 

Iar dacă cineva chiar poate să facă reală această viziune a unei Românii a lucrurilor bine făcute, acela este azi Klaus Iohannis. Astăzi pot să spun că am toată încrederea în ce poate construi el pentru România și în victoria în alegeri.

miercuri, 10 septembrie 2014

Băsescu și Ponta – sinonime pentru scandal



Ultimele două zile sintetizează perfect ultimii 10 ani de politică din România: circ, declarații iresponsabile de la cei mai înalți reprezentanți ai statului român (primii patru oameni în stat), diversiuni mediatice, acțiuni politicianiste care n-au nicio legătură cu România, cu oamenii, ci doar cu jocurile electorale: inițiativa lui Tăriceanu privind a treia suspendare a lui Băsescu, declarațiile despre „debăsificare” și nazism ale lui Ponta, diversiunea despre conducerea PNL, fumigena aruncată de Băsescu despre candidați „ofițeri acoperiți”. Dincolo de faptul că unele sunt de-a dreptul aberante, nimic din toate acestea nu au nicio relevanță concretă pentru viața noastră de zi cu zi. Nu este în ele nimic pozitiv, nimic constructiv, nimic cu sens, nimic despre viitor.

Trăim de 10 ani într-o atmosferă de nesfârșit scandal, cu care nume precum Băsescu și Ponta au ajuns sinonime. Discursul public este marcat de jigniri, invective, vorbe aruncate iresponsabil. Sunt oameni politici care nu pot subzista în absența conflictului și scandalului, care inspiră și expiră scandal și atunci încearcă să ne convingă pe toți că asta este singura modalitate sau modalitatea câștigătoare de a face politică. Ei bine, nu este.

În ce-l privește pe Traian Băsescu, acesta pare a fi marcat de un sindrom al sfârșitului de mandat și de carieră, un fel de disperare de tipul „ce-am fost și ce-am ajuns”, care generează o logoree la ceas de seară despre toți și toate. Cu Victor Ponta însă lucrurile stau mai grav. De fapt perpetuarea scandalului este singura lui șansă. Victor Ponta este o mare dezamăgire pentru mulți oameni, în speciali tineri, care au crezut că poate vine cu ceva nou, că poate este altfel decât precursorii lui pesedisto-fesenisto-comuniști. Or, la aproape doi ani de când conduce guvernul, Victor Ponta n-a ieșit în evidență decât prin minciuni, promisiuni încălcate, vorbe goale. Și atunci nu i-a rămas decât scandalul și principiul „faci circ și câștigi” pe care el mizează. Ponta este de fapt exponentul fidel, dar de și mai proastă calitate, al modului de a face politică încetățenit de Traian Băsescu: specatol ieftin și conflict.

Această strategie însă va fi marea capcană a lui Victor Ponta. Miza alegerilor prezidențiale din 2014 nu este cine are câștig de cauză din ceartă, cine strigă mai tare și cine pe cine jignește mai colorat. Astea sunt lucruri de care oamenii s-au săturat. Și sunt atât de sătui încât nicio strategie de marketing ticluită de cine știe ce consultanți nu le va putea vinde „scandalul” ce viitor dezirabil.

Miza alegerilor din toamnă este dacă vrem să continuăm cu acest stil păgubos și obositor, în care președintele se ceartă cu cine apucă, în timp ce România se prăbușește, în care discursul public constă doar în vorbe goale și atacuri la adresa competitorilor politici, în care dezbaterile reale sunt înlocuite cu diversiuni și manipulări sau vrem mai multă seriozitate, mai multă construcție, mai mult dialog și mai ales rezultate. 

Cred că răspunsul e ușor de dat…